drops of memories

'Rama, go inside!'

That's the voice of my grandmother calling me to stop playing and come inside the house. I'm a 4 years old girl, not too talkative with people, fascinated instead by the sky and the stars, by the flowers in the garden, by the trees outside, on the alley where time passes by me, a me not really aware that time actually exist and it's measurable. Maybe this is why she called me 'the dumb'.

Every time I hear her calling me Rama I'm confused...  

It took me some time to get used with the fact that they call me Ramona, now Rama? Not to say that Rama is the name of a margarine... How can she call me as a margarine when I'm definitely NOT a margarine?

And, as if this is not enough, she's calling me 'the dumb'... which makes me even more confused. If I can understand, with my 4 years old understanding, that Rama comes from Ramona, for sure I can't understand this 'dumb' thing.  

I'm talking all the time, can't you hear? Yesterday, for example, I talked with the pink flowers out in the garden, just in front of the kitchen window. They grew and now they are big girls. Very beautiful, showing themselves with no shame. I was curious how did they do this, so I asked...

How did you flower?

It's in my nature, the pink flowers said. 

I admit, I don't really figure this out... I though You are nature... You mean nature has a nature?

And then, I talk every day with the leafs from the trees near by the alley. I'm curious about them too...

Who gave you the name 'leaf'? Why do you grow? So many of you for just one single tree! I will cut into small pieces some of you, so the dogs can feed themselves. I definitely believe dogs will come and eat leafs. I can't eat meat, although they force me to, so I'm taking care that the dogs have decent meal if they don't want meat too.

And each one of the leafs has its own story... The leaf story! And they are quite friendly, you know? Have you ever listen to them?

Then, there are the stars! I'm telling them that one day, when I'll be a grown up as this is what I understood it will happen, I'll be an astronaut and I'll go all the way to meet them! Because, of course, I'm very, very curious about them too... I'm surprised when the grown-ups laugh at me every time I'm asking about all the names of all the stars. If you want to know them, it's obvious you're starting with the name, isn't it? This is how it happens... Hi, the name they call me is Ramona. Sometimes Rama, that's a shortcut. Other times 'the dumb', but as you see I'm quite curious and I ask lots of questions! How do they name you? One day, we'll shine together, cause I will come to you!

Rama, go inside!

I keep on hearing her voice...

There's this story they keep on telling me, that they are my parents, I am their child. THEIRS. But I know this is not true, it's just a story they want me to believe. I don't understand why they keep the secret of who I really am. One day, I'm telling them that I believe they are not my parents, so they better tell me honestly who am I. Mother is very upset, father is very sad, grandmother is quite angry. It's clear now, in fact, they don't remember who they really are. This is why they're upset and sad and angry. Helpless.

So I look in the mirror, touching my face, trying so hard to figure it out Who am I and how do I really look? I'm convinced that what I see in the mirror is not my real face. Anyway, they say all the time that I have mother's eyes, father's hair... I'm convinced that, underneath this skin hides the real look. If I can just find it at once!

Then I get used with this reflection in the mirror.

And I get used to go inside. I grow up, going inside.

I'm still doing this. Only that now, I go inside myself. I go in the room of my soul. I go in the space of my heart.

And I still talk with flowers and with stars. I still hug trees and carres flowers. I don't believe anymore that dogs eat leafs though...

Maybe talking to the flowers and to the trees and to the stars is how I learned to listen. They were always there, listening to me. Even when I was saying nothing, they were listening to my silence. Listening to their silence too.

Maybe this is how I learned to listen to the silence within me. Maybe this is how I learned to listen to your silence too. Who knows? It's not actually any difference...

It's just... Silence.

Love, 
Ram

frânturi de amintiri

'Rama, treci înăntru!'

Asta este vocea bunicii mele, care mă cheamă să las joaca şi să intru în casă. Sunt o fetiţă de 4 ani, nu prea vorbăreaţă cu oamenii, fascinată în schimb de cer şi de stele, de florile din grădină, de copacii de la marginea aleii pe care timpul trece pe lângă mine, un mine care nu-şi dă seama că timpul chiar există şi că e măsurabil. Poate că de asta îmi spune 'muta'.

De fiecare dată când o aud că mă strigă Rama sunt nedumerită... 

Mi-a luat ceva timp să mă obişnuiesc că mă strigă Ramona, iar acum Rama? Ca să nu mai spun că Rama e o margarină... Cum poate să mă strige ca pe margarină când, in mod sigur, NU sunt o margarină?

Şi, de parcă nu ar fi de ajuns, mă strigă 'muta'... ceea ce mă face şi mai nedumerită. Dacă pot înţelege, cu înţelegerea mea de 4 ani, că Rama vine de la Ramona, de bună seamă nu pot să pricep treaba asta cu 'muta'. 

Vorbesc tot timpul, nu m-auzi? Ieri, de exemplu, am vorbit cu florile roz din grădină, cele din faţa geamului de la bucătărie. Au crescut şi acum sunt fete mari. Tare frumoase, arătându-se aşa, cu neruşinare. Eram curioasă, cum au făcut asta, aşa că am întrebat...

Cum aţi înflorit?

E în natura noastră, mi-au răspuns florile roz.

Recunosc, nu prea pricep cum vine asta... Credeam că Voi sunteţi natura... Vrei să spui că natura are o natură?

Şi apoi, vorbesc în fiecare zi cu frunzele din copacii de la marginea aleii. Sunt tare curioasă şi despre ele... 

Cine v-a dat numele de 'frunză'? De ce creşteţi? Aşa de multe într-un singur copac! O să tai câteva dintre voi, ca să aibe şi câinii ce să mănânce. Cred cu siguranţă că vor veni câinii şi vor mânca frunzele. Eu nu pot să mănânc carne, deşi mă forţează, aşa că am grijă de câini, să poată mânca ceva bun în caz că nici ei nu vor carne.

Şi fiecare frunză are propria ei poveste... Povestea frunzei! Şi sunt chiar prietenoase, ştiai? Le-ai ascultat vreodată?

Apoi, sunt stelele! Lor le spun că într-o zi când mă fac mare, că aşa am înţeles că se întâmplă, o să mă fac astronaut şi o să merg pâââână la ele să le cunosc! Pentru că, desigur, sunt tare tare curioasă şi despre ele... Mă mir că oamenii mari râd de mine de fiecare dată când întreb despre toate stelele şi despre toate numele lor. Dacă vrei să faci cunoştinţă cu ele, evident că începi cu numele, nu-i aşa? Aşa se face... Salut, numele cu care mă strigă e Ramona. Uneori Rama, e mai scurt. Alte dăţi îmi spun 'muta', dar aşa cum vedeţi sunt chiar curioasă şi am o grămadă de întrebări! Ce nume ţi-au dat ţie? Într-o bună zi, o să strălucim împreună, pentru că o să vin la voi!

'Rama, treci înăntru!'

Tot aud vocea ei...

Şi mai e povestea asta pe care mi-o tot spun, cum că ei sunt părinţii mei, eu sunt copilul lor. AL LOR. Dar eu ştiu că nu e adevărat, e doar o poveste pe care ei vor să o cred. Nu înţeleg de ce ţin secret cine sunt eu de fapt. Într-o zi, le spun că ştiu că nu sunt părinţii mei, aşa că mai bine mi-ar spune cinstit cine sunt eu. Mama e tare supărată, tata e tare trist, bunica e de-a dreptu' furioasă. E clar acum, ei nu-şi amintesc cine sunt ei de fapt. Ăsta e motivul pentru care sunt supăraţi şi trişti şi furioşi. Neajutoraţi.

Aşa că mă uit în oglindă, atingându-mi faţa, încercând din răsputeri să-mi dau seama Cine sunt şi cum arăt eu de fapt? Sunt convinsă că ceea ce văd în oglindă nu e faţa mea adevărată. Oricum, ei îmi spun tot timpul că am ochii mamei, părul tatei... Sunt convinsă că, sub pielea asta pe care o văd şi o ating, se ascunde adevărata mea înfăţişare. Dacă numai aş găsi-o mai repede!

Apoi mă obişnuiesc cu reflecţia din oglindă.

Şi mă obişnuiesc şi să trec înăuntru. Cresc, mergând înăuntru.

Încă mai fac asta. Doar că acum, merg înăuntrul meu. Merg în camera sufletului meu. Merg în spaţiul inimii mele.

Şi încă vorbesc cu florile şi cu stelele. Încă îmbrăţişez copacii şi mângâi florile. Nu mai cred că dumnealor, câinii, mănâncă frunze...

Poate că, vorbind cu florile şi cu copacii şi cu stelele, am învăţat să ascult. Florile şi copacii şi stelele erau mereu acolo, ascultându-mă. Chiar şi când nu spuneam nimic, tot îmi ascultau liniştea. Ascultându-şi liniştea lor în acelaşi timp.

Poate că aşa am învăţat să ascult liniştea din interiorul meu. Poate că aşa am învăţat să ascult şi liniştea ta. Cine ştie? Oricum nu e nicio diferenţă...

Este doar... Linişte. 

Din inimă, 
Ram