In the beginning, the seed was just that: a seed. With nothing but promises inside... The promise of blooming, of floweriness, of color, of fragrance, of fruitful existence...
But for now, she was only staying there, knowing nothing of all these, knowing nothing of the world. She had no notion of time passing, of day and night, of moonlight and sunshine, of sea and shore... She knew no heights or depths, no right or left, no inner or outer, front or rear... She couldn't do wrong and she couldn't do right either. In her crust, she was free, she was safe. And she was alone. Until one day when...
... a Boy saw something among the thousands of grass blades. It was the Seed. Something was touched inside him when he first laid his eyes on her and so he took her with him. He was curious to see what will flower out of it. In the warmth of his hand, the Seed started to feel there's something else out there, outside her crust. Curious and happy, totally absorbed by the moment, like only a small child can be, the Boy prepared a space in his garden where he planted the Seed. And, before she knew it, she found herself huddled by this dark, cramped 'thing'.
Such a small space... It's not really easy to breathe in here... And what is this? Dark? I wonder if this is the Dark I once heard about... The one that can nourish me and support me to grow out of this crust... Ah! Where is that warmth that I felt before finding myself here, in this darkness? And I wonder how it would be to...
This is how the little Seed was adjusting to her new life, with all the discoveries.
Hmm, seems that I have a mind that can produce millions of thought, without ever stopping! Must be that I have a brilliant mind!
In the meanwhile, the Boy was more and more curious about what will come out from the Seed he has planted. He was coming each day, smiling and singing, to water her, to check if something grew already, and to let her know that he was there, believing she's going to be the most beautiful Flower in the world.
One day, among the millions of thoughts, this question came out for the Seed...
What if I stop thinking? What else is there, besides thinking?
And so, she discovered Silence. More than this, she discovered that in this Silence, she can connect with everything around her as well as with her center. That is, of course, after she felt she has a center that keeps her together. She learned that the strange thing called 'water' is not there to flood her, but to soften her crust. And that from the ground surrounding her, she can receive lots of good stuff to help her grow.
In this Silence, something else was possible for her... She started to hear the Boy's voice, singing and talking to her. She remembered the warmth of his hand holding her. For the first time, she felt curious to see who this Boy is, how does his hand looks like... And she noticed that from her center small rays were growing now, piercing through her crust, already soften by the water. And these little soft wires gripped themselves into the ground, becoming her roots.
Moment by moment, the Seed was letting go of her old condition, of everything she knew about herself, finding herself new and different each day. The more she grew, the easier it was, cause everything she was leaving behind was supporting her to grow further and higher up. Something else than the dark that was surrounding her started to appear...
This must be the Light!
... she said to herself, while continuing to grow. In this new light, she saw that she has turned into a beautiful, gracious, green stem, just about to come out of ground into the light. She smelled the freshness of the air, taking deep long breaths. She felt how she can move freely, swinging in this new spaciousness around her. She heard the music of the birds. And she felt...
This must be Heaven!
Then she heard the Boy's voice again.
This is my Flower! My beautiful Flower!
He was singing and dancing around her, happy that the Seed turned into a Flower.
Hearing all this, she opened her eyes. And there it was. Two big blue eyes, sparkling with joy, amazed by the Flower he was just discovering.
I knew you were a Flower, from the moment I saw you. The most beautiful Flower in the world!
It was so that he was talking, letting her also know about him, about his dreams, his believes, his torments and his desires... And she was listening to all his stories, growing each day into an even more beautiful, shinier, happier Flower.
She came to love his voice making her feel peaceful, his hands gently and firmly touching her leafs and petals, and most of all, his eyes watching her flowering, so full of light and aliveness. And he came to love her softness, her beauty, her light, her fragrance, her tranquility.
Days were flowing like this. When they were not together, the Flower was learning more about herself, about being a flower. And she was sharing her experience with other flowers, with blades of grass and with trees, teaching and learning the same, on sharing your unique fragrance to the world, on showing yourself as you are, on love and freedom and inner truth. The Flower became aware of her growing, happy and grateful that, it was not only her who was transforming, but her beautiful lovely buds also.
Until one day, when the Boy came to see the Flower. He held her in his arms, then looked at her with his big blue eyes while saying...
I love you. The Flower looked back, felt warmth in her heart, while answering...
I know.
And then he left.
At first, the Flower didn't know what to believe or what to think. She was confused, trying to understand what was happening. She was missing his voice, their laughter, their togetherness and those big blue eyes, that once saw the Flower in a seed.
Now the Boy was only passing by from time to time. In his eyes, she became another flower in the garden.
The days were passing like this, bringing sadness for the Flower. Still holding him in her heart, she understood that he has his own Journey to continue, with other adventures to be lived, other territories to be conquered and other stories to be told.
Without denying her feelings, embracing both her pain and her love, the Flower prayed with all her heart...
Help me to let him go. In the space of love, set us free.
And one day, one Easter day, when the Flower was looking one more time to see his big blue eyes, something magic just happened.
It was not anymore his voice telling stories, it was only the wind gently breezing through the leafs. The warmth she felt from his heart melted in the warmth of the Sun. And right then, she saw those big blue eyes one last time, disappearing in the wideness of the deep blue sky.
Good bye my love. We are free now. Go conquer the world...
she whispered.
Then she smiled. Around her she saw other flowers, trees, blades of grass, blue birds and butterflies, even humans were there. She was grateful for her colors, for her light, for her unique fragrance, for everything she has become. She had her beautiful lovely buds to take care of and entire world to love.
Was she the most beautiful Flower in the world? No one can tell...
But for sure, she was... Herself!
Love,
Ram
Sămânţa, Băiatul şi Floarea
La început, sămânţa era doar atât: o sămânţă, cu nimic altceva în afară de promisiuni purtate în interiorul ei...
Promisiunea bobocilor, a înfloririi, a culorii, a parfumului, a unei existenţe pline de rod...
Dar acum, doar stătea acolo, neştiind nimic despre toate acestea, neştiind nimic despre lume. Nu avea noţiunea trecerii timpului, nu ştia despre zi şi noapte, despre clar de lună şi strălucirea soarelui, despre mare şi ţărm...Nu cunoştea înălţimi ori adâncimi, nici dreapta sau stânga, interior sau exterior, faţă sau spate... Nu putea greşi dar nu putea face nici bine. În crusta ei, era liberă, era în siguranţă. Şi era singură. Până într-o zi când...
... un Băiat a văzut ceva între miile de fire de iarbă. Era Sămânţa. Ceva a fost atins în el când a văzut-o pentru prima dată, aşa că a luat-o cu el. Era curios să vadă ce va înflori din ea. În căldura din palma lui, Sămânţa a început să simtă că mai este şi altceva afară, dincolo de crusta ei. Curios şi fericit, absorbit total de moment, aşa cum numai un copil poate fi, Băiatul a pregătit un loc în grădina lui unde a plantat Sămânţa. Şi, înainte ca ea să-şi dea seama, s-a găsit îngrămădită într-o 'chestie' întunecată şi înghesuită.
E atât de mic spaţiul ăsta... Nu prea e uşor să respir aici... Şi ce-o fi ăsta? Întunericul? Mă întreb dacă este acel Întuneric despre care am auzit odată, mai demult... Acela care mă poate hrăni şi sprijini să cresc şi să ies din crusta mea... Ah! Unde-o fi căldura pe care am simţit-o înainte să mă nimeresc aici, în bezna asta? Şi mă întreb, oare cum ar fi să...
Aşa se adapta mica Sămânţă la noua ei viaţă, cu toate descoperirile pe care le făcea.
Hmm, se pare că am o minte care poate produce milioane de gânduri, fără ca măcar să se oprească! De bună seamă am o minte sclipitoare!
Între timp, Băiatul era din ce în ce mai curios să vadă ce o să iasă din Sămânţa pe care a plantat-o. Venea în fiecare zi, zâmbind şi cântând, să îi pună apă, să verifice dacă a crescut deja ceva, şi să îi spună că el e acolo, convins că va fi cea mai frumoasă Floare din lume.
Într-o zi, printre milioanele de gânduri, în mintea Seminţei apăru şi această întrebare...
Ce-ar fi dacă n-aş mai gândi? Oare ce se află dincolo de gânduri?
Şi aşa, a descoperit Liniştea. Chiar mai mult, a descoperit că în această Linişte se poate conecta cu tot ce este în jur şi cu centrul ei în acelaşi timp. Bineînţeles, după ce a simţit că are un centru care o menţine în forma ei. A învăţat că ciudăţenia aceea numită "apă" nu vine ca să o inunde pe ea, ci ca să-i înmoaie crusta. Şi că, din tot pământul care o înconjoară poate primi din plin ce are nevoie ca să crească.
În Liniştea aceasta, şi altceva a devenit posibil pentru ea... A început să audă vocea Băiatului, cum cânta şi vorbea cu ea. Şi-a amintit de căldura din palma lui. Pentru prima dată, a simţit că e curioasă să vadă cine e Băiatul acesta, cum arată mâna lui... Şi a început să observe că din interiorul ei începuseră deja să crească nişte firişoare, trecând prin crusta ei, de-acum înmuiată de apă. Iar aceste firişoare s-au prins în pământ, devenind rădăcinile ei.
Moment cu moment, Sămânţa renunţa la vechea ei stare, la tot ce ştia despre ea, descoperindu-se nouă şi diferită în fiecare zi. Cu cât creştea mai mult, cu atât mai uşor îi era, pentru că tot ce lăsa în urmă o sprijinea să crească mai departe, mai sus. A început să apară şi altceva decât întunericul care o înconjura...
Asta trebuie să fie Lumina!
... şi-a spus sieşi, în timp ce continua să crească. În lumina cea nouă, a văzut că se transformase într-o frumoasă şi graţioasă tulpină, pe punctul de a ieşi din pământ. A mirosit prospeţimea aerului, inspirând profund. A simţit cum se poate mişca liberă, legănându-se în spaţiul din jurul ei. A auzit cântecul păsărilor. Şi a simţit...
Ăsta trebuie să fie Raiul!
Apoi a auzit iar vocea Băiatului.
Uite Floarea mea! Floarea mea frumoasă!
Cânta şi dansa în jurul ei, fericit că Sămânţa devenise Floare.
Auzind toate acestea, Floarea îşi deschise ochii. Şi iată-i! Doi ochi mari şi albaştri, strălucind de bucurie, minunându-se de Floarea pe care tocmai o descoperea.
Ştiam eu că eşti o Floare, chiar de când te-am văzut. Cea mai frumoasă Floare din lume!
Aşa îi vorbea, povestindu-i şi despre el, despre visurile lui, despre ceea ce credea, despre apăsările şi dorinţele lui... Iar ea îi asculta toate poveştile, crescând în fiecare zi într-o chiar mai frumoasă, mai strălucitoare, mai fericită Floare. A ajuns să iubească vocea lui care o făcea să se simtă în pace, mâinile lui care îi atingeau frunzele şi petalele cu delicateţe şi hotărâre în acelaşi timp, şi, mai ales, a ajuns să iubească ochii lui atât de plini de lumină şi de viaţă, care o priveau cum înfloreşte. Iar el a ajuns să iubească moliciunea ei, frumuseţea, lumina, parfumul, pacea ei.
Zilele curgeau. Când nu erau împreună, Floarea învăţa despre ea însăşi, despre a fi Floare. Şi îşi împărtăşea experienţa cu alte flori, cu firele de iarbă şi cu copacii, învăţându-i şi fiind învăţată la rândul ei, despre a-ţi împărtăşi cu ceilalţi parfumul tău unic, despre a te arăta aşa cum eşti, despre iubire şi libertate şi adevăr interior. Floarea deveni conştientă de creşterea ei, fericită şi recunoscătoare că nu era doar ea aceea care se transforma, ci şi dragii şi frumoşii ei boboci.
Până când, într-o zi, Băiatul veni să vadă Floarea. A luat-o în braţe, s-a uitat la ea cu ochii lui mari şi albaştri în timp ce i-a spus...
Te iubesc. Floarea l-a privit şi ea, a simţit căldura din inima ei, în timp ce i-a răspuns...
Ştiu.
Şi-apoi el a plecat.
La început, Floarea nu ştia ce să creadă. Se simţea confuză, încercând să înţeleagă ce se întâmplase. Îi era dor de vocea lui, de râsul lor, de a fi împreună, şi de acei ochi mari şi albaştri, care văzuseră odată Floarea într-o sămânţă.
Acum Băiatul trecea doar pe acolo din când în când. În ochii lui, ea devenise o altă floare în grădină.
Zilele treceau aşa, aducând tristeţe în sufletul Florii. Păstrându-l încă în inima ei, Floarea a înţeles ca Băiatul avea propria lui Călătorie de continuat, cu alte aventuri de experimentat, alte teritorii de cucerit şi alte poveşti de povestit.
Fără să-şi nege sentimentele, îmbrăţişând durerea şi iubirea deopotrivă, Floarea s-a rugat din toată inima ei...
Ajută-mă să-l eliberez. În spaţiul iubirii, eliberează-ne pe amândoi.
Şi iată că într-o zi, o zi de Paşte, când Floarea mai privea încă o dată căutând să vadă ochii lui cei mari şi albaştri, s-a întâmplat ceva magic.
Nu mai era vocea lui spunând poveşti, se auzea doar vântul adiind uşor printre frunze. Căldura ce-o simţise radiind din inima lui s-a topit în căldura Soarelui. Şi chiar atunci, a mai văzut pentru ultima dată acei ochi mari şi albaştri, dispărând în albastrul cerului întins.
La revedere iubitul meu. Suntem liberi acum. Du-te şi cucereşte lumea...
a şoptit ea.
Apoi a zâmbit. A privit în jurul ei şi a văzut că erau alte flori, copaci, fire de iarbă, păsări şi fluturi, chiar şi oamenii erau acolo. Era recunoscătoare pentru culorile ei, pentru lumina ei, pentru parfumul ei unic, pentru tot ceea ce devenise. Avea dragii şi frumoşii ei boboci de care să aibă grijă şi o întreagă lume de iubit.
Era cea mai frumoasă Floare din lume? Nimeni nu poate spune...
Dar, cu siguranţă, era... Ea însăşi!
Din inimă,
Ram
